Nevoia de sinteza pare sa fie presanta pentru intrarea în faza postiluminista a cunoasterii. Tendintele clasice de dispersare si integrare – aparent contrarii – au aliniat cunoasterea, mai ales pe cea stiintifica, la semnificatiile coagulante ale monadei, ca unitate a diversitatii. Prevalenta unitatii a avut sens rational exclusiv. Doar alterarea rationalului intreprinsa de ideologie a aruncat în derizoriu epistemic stiintele sociale, bunaoara. Fuga de ideologie a dus la autonomizare excesiva a domeniilor si la izolare în instrumentalism, aruncand stiintele umane pe traseul ratacitor al masurarii si calculului obiectivant. În cazul în care nu au deraiat în criticism sau istoricism. Aplicabilitatea tehnologica, desi a fortat specializarea, a generat contexte intercomunicationale, ca traseu de limitare a autosuficientei deterministe. Tentatia diversitatii si pozitionarea preeminenta a fragmentarului în stiintele naturii, tocmai pentru ca a ramas în repere rationale, s-a epuizat în regasirea simetriei universurilor. Natura fizica este cea care a rationalizat paradoxul dintre profunzimea din ce în ce mai îngusta si orizontul din ce în ce mai larg în cunoastere. Revelatia cuantei a luminat Universul ca întreg.
    Extensia experientei cunoasterii lumii fizice la alte tipuri de realitati nu s-a dovedit rodnica. Interpretarea economiei în baza legilor fizice pare ca este o tema academica, în fond dovedindu-se un exercitiu de stil comparabil cu adaptarea ca standard de creativitate minora. Reformularea problemelor dintr-o realitate ce tine de natura umana în termenii cunoasterii naturii fizice are cel mult valoare ludica, de fluidizare a intelectului si de relaxare a inductiei. Ca si cand am concepe în versuri cu rima problema corelatiei dintre cresterea productivitatii si cresterea salariilor; ne impresioneaza prin vibratie, dar nu deschide vreo posibilitate de a vedea o alta dimensiune sau cale de utilizare performanta a lucrurilor. Mixarile îndraznete de realitati si metode de cunoastere nu difera de efortul în van specific încrucisarii speciilor.
    În loc sa iesim din îngustimea fragmentului prin altoirea metodelor stiintifice între ele, mai normal este sa schimbam referentialele sau sa largim orizontul viziunii compatibile cu întregul. Pentru raspunsul nesatisfacator dat catimii, trebuie sa venim cu replica dubitativa a metafizicii ca sa spargem cercul vicios al asumtiei. Rezultatul detaliului rational trebuie sa treaca proba ordinii generale a metafizicii. O stiinta, mai ales sociala, da semne de maturizare nu pentru ca pare sa-si fi clarificat o infrastructura a notiunilor, ci pentru

ca aceasta este concordanta cu o suprastructura a conceptelor. Cunoasterea nu are sens decat ca metacunoastere.
    În stiintele economice, tarate de viziunea iluminista construita în jurul preceptului baconian „stiinta este putere”, apelul la instrumente din stiintele exacte pare natural. Oricum, „naturaletea” viziunii a deschis o bucla devianta în a randamentaliza socialul prin aumanizarea economicului. Iluminismul a pus stiintele economice în situatia tragica de a-si consuma subiectul. Starea intra în coliziune cu semnificatiile ideii de progres. Natura umana are în economia iluminista o cale implacabila spre apocalipsa. Economia s-a obiectualizat prin definitie si are o functie exclusiv materiala. Ea trateaza indistinct si agresiv natura în ansamblul ei, inclusiv natura umana. Economia croita pe calapodul iluminist identifica material atat individul, cat si societatea. Ea sacrifica natura – inclusiv natura umana – pentru preeminenta materialista.
    Marea provocare a cercetarii economice este adecvarea metodelor la consistenta umana a obiectului ei pentru a avea sansa sa iasa din bucla materialista în care a fost împinsa de Iluminism. În prima faza cercetatorii economisti trebuie sa se pozitioneze corect pentru a putea sa se asigure, în sensul sa fie constienti, de capcanele relativizarii cunostintelor de pana acum. Excesul de cunostinte despre „copac” si slaba relevanta a acestora în raport cu regularitatea naturala a „padurii” indica starea critica. Repozitionarea principala, de natura metafizica, înseamna nu doar revolutia în domeniul resurselor prin renuntarea la externalizari, cum sugereaza viziunea privind societatea cunoasterii si economia bazata pe cunostinte, ci si repunerea umanului în centrul referentialelor de testare a performantei ca functie a economiei.
    Fizicalizarea economiei si golirea de continut a functiei sociale a economiei dintr-o obsesie a caii regale a randamentalismului saraceste conditia acestei stiinte sociale. Iesirea din acest blocaj înseamna rechemarea la bara umanului a tuturor conceptelor economiei construite pe tezele Iluminismului. Si asta nu doar pentru a reveni la functia sociala a economicului, ci si pentru a regandi notiunile si conceptele în armonie cu sensurile naturii umane si pentru acordul ei vital, extrem de fin, cu natura în general. Adica, într-un fel esential, economia sa iasa din reductiile rationaliste de tip mecanicist, ca si din deductiile copiate si sa intre în faza adecvarii la completitudinea sistemelor vii cu autoreglare. Este vorba, pe scurt, de întoarcerea acasa a economiei, în universul stiintelor umane.