Izgonirea din arena a metafizicii începe odata cu credinta ca stiinta este putere. Efectul sau babilonian – amestecul de repere care limiteaza sensul – a instalat criza modernismului. Într-un fel genuin aceasta a fost chiar o criza de crestere.
    Simptomul crizei consta în secularizarea functiei demiurgice. Totul s-a produs într-o maniera radicala. În arena au ramas doar instrumentele, omul ajungand cel mai important instrument. Scopul ultim este performanta, si nu viata. Rationalizarea a redus comunicarea prin „da” sau „nu” la consemnarea informatica a raspunsului pozitiv prin „1” si negativ prin „0”. Dincolo de algoritmul abstract nu mai este loc de nimic. Starile intermediare ale sistemului, ca dealtfel si dilema sunt inutile. Functia de judecata priveste doar intrarile si iesirile. Complexitatea organica este schematizata. Dependentele multiple sunt preformate sa accepte intrari si sa consemneze iesiri. Recurenta înlocuieste teleologia.
    Reproducerea performantei este principiul care legitimeaza. Modelul traverseaza toate aliniamentele existentei. Corectitudinea politica tine loc de morala, comunicarea publica acopera educatia, reteta este succesul învatarii, norma tehnica si regularitatea algoritmica înlatura costurile orizontului. Fericirea este consumista, iubirea este gimnastica, solidaritatea este ierarhica, împlinirea este virtuala.
    Faza maturizarii acestor tendinte este cea a postmodernismului. Adica trairea decadenta a valorilor rationalizate. Postmodernismul a impus specializarea în sine, analiza sociala a fost redusa la o problema de limbaj (matematic, informatic etc.). Fixarea în fragment a facut din postmodernism o filozofie disolutiva, alergica la perspective, în fapt, autofixata în repere care limiteaza excesiv – daca nu anuleaza – semnificatia. Este o predilectie pentru asumtii care alimenteaza comoditatea si alunga riscul si aventura viziunilor relative, inutilizeaza metanaratiunile si idealul. Blocarea în diferente absolutizate – un atomism fara metafizica – neaga ceea ce este transversal, general si comun, valori acuzate de pervertirea rationalitatii empirice si de dijmuirea randamentului tutelar. Triumful complet al rationalului presupune excluderea irationalului. Creatia este calcul rece, auman, decizia este o mecanica a ratiunii, determinismul este eminamente material. Omul este masina. Sentimentul nu este combustibilul sau.

Postmodernismul esueaza în suportul confortabil al mediocritatii suficiente siesi, autonomizata si legitimata ca atare de fragmentarismul absolutist. Adica, paradoxal, postmodernismul esueaza în cea mai opaca ideologie care alimenteaza un fundamentalism pe dos. Comunicarea devine tehnica, argumentatia est normata, strapungerile nu au sens decat în limitele fragmentului, rupturile se eternizeaza, partile îsi revendica independenta, legaturile transcedentale se dizolva. Strigatul randamental „Întregul este mort!” înlocuieste strigatul crizei iluministe „Dumnezeu este mort!”.
    Cand iesim din postmodernism? Cand comportamentul nostru cotidian nu mai este un reflex conditionat de strigatul randamental. Partea a doua a secolului în care decadenta modernismului a fost botezata postmodernism – un secol al trairilor extreme – a anuntat o cale: revenirea la preeminenta întregului. Realitatea s-a conturat si în baza principiului transcendental, resurectia lui luand forma supranationalului. Solutia iesirii din fragmentarism nu a venit din ratiune. Emotia lipsei de ratiune – generata de absurditatea violentei între fragmente – a sugerat adevarata varianta a depasirii crizei: întregul constientizat sa dea coerenta si compatibilitate în performantele fragmentelor. O noua sinteza a experientei umane, o reabilitare necesara a perspectivei globale si o restructurare a functiilor în acord cu cauza ultima a vietii reprezinta trinitatea care ne mantuieste de vinele postmodernismului.
    Nu putem sa nu constatam, cel putin în materie de educatie, decalajele, de care suntem responsabili, fata de tendintele reusite ale iesirii din criza postmodernista. Daca ne raportam la practicile din învatamant, la nivel de curricula, decalajul este de trei-patru decenii, în unele privinte chiar mai mult. Izolarea în suficienta disciplinelor de învatamant, extrem de fragmentare si obsedate de legitimitatea obtinuta prin inventarea de metodologii alterate, constituie un simptom al decalajului. Caderea în capcana rationalizarii analizei economice prin apelul la tehnicile matematice, ale modelarii, ca singure instante ale testarii adevarului, ca si evadarea pe terenul artificial al ipotezelor derivate din credinte sau impresii de lectura amplifica decalajele. Lectia iesirii din fragmentarism trebuie însusita si de învatamantul superior romanesc. Cum? Repede!